Official Secrets – or why you should always doubt the official stories
În 2003 o traducătoare din serviciile secrete britanice a transmis presei un document care descria o operaţiune de ascultare în birourile a 6 (şase) delegaţii membre în Consiliul de Securitate – care urma să voteze (sau nu) susţinerea intervenţiei militare în Irak.
Katharine Gun (aşa se numea traducătoarea) şi-a riscat libertatea pentru a evita un război în care până la urmă avreau să moară sute de mii de oameni.
Ce a făcut ea ar fi putut şi ar putea fi considerat trădare. Aşa a şi fost, până la un punct.
A fost acuzată, şi – după o lungă perioadă de stres şi presiuni – şi-a pledat nevinovăţia şi a câstigat.
O rezoluţie ONU sau auto-apărarea ar fi justificat legal războiul din Irak. Rezoluţia ONU nu a avut susţinere şi guvernului britanic nu i-a rămas decât celălalt motiv, adică auto-apărarea, asta pentru că Irak-ul ar fi avut şi ar fi urmat să folosească – nu-i aşa? – arsenale de arme chimice (pe care însă nu avea să le găsească nimeni niciodată).
Şi întrebările:
Este trădător cineva care denunţă ilegalităţile şi crimele propriului guvern?
În ce condiţii cineva care nu denunţă ilegalităţile şi crimele propriului guvern poate fi considerat complice?
