“The Real Odessa” - Silencio es salud …

„Silencio es salud” sau despre căutătorii de mine

„Cine e orb, surd și tace – trăiește o mie de ani în pace” (proverb sicilian)

„Silencio es salud” – ilustra un celebru afiș postat în 1974 pe obeliscul din centrul capitalei argentiniene. Conform variantei oficiale primarul din Buenos Aires a vrut se pare să atragă atenția asupra zgomotului din trafic. Poate ca pură coincidență – avea să sune ca o amenințare mascată și să prefigureze perioada de dictatură.

Oficialitățile argentiniene au încercat (și în mare măsură reușit) să ascundă și apoi să distrugă orice urme ale celor întâmplate – de la persecutarea evreilor până la facilitarea fugii și apoi integrării in Argentina a criminalilor de război naziști.  Ca un struț care preferă să păstreze capul în nisip.

Jurnalul urmăritului belgian Pierre Daye, însemnările șefului poliției elvețiene Heinrich Rothmund, documente găsite la consulatele Argentinei din străinătate sau declasificarea (prudentă) a arhivelor CIA sau ale Crucii Roșii – piesele puzzle-ului asamblat cu greu de Uki Goni pentru „The Real Odessa”.

Întâmplătorul „silencio es salud” sună foarte asemănător cu orwellian-ul „ignorance is strength”.

Cartea lui Uki Goni a tulburat apele – a născut proteste oficiale, procese și o contra-propagandă de amploare. A deranjat. A scuturat copacul adevărurilor de fațadă și a deschis pentru prima dată (măcar) câteva dulapuri cu scheleți. A șifonat istoria convenabilă și convențională, a Argentinei – și (!) nu numai.

Istoria (poate în special istoria recentă) a fost și continuă să fie un teren minat.

Dar ce e preferabil? Exploziile sau liniștea?

„un bavarez tipic, mândru de locul său de origine”

Trei ani – între 1945 și 1948 – atât a lucrat (netulburat de nimeni) Josef Mengele la o fermă din Bavaria aflată sub administrație aliată. Asta în timp ce ziarele îi pomeneau tot mai des numele asociat cu sintagma „criminal de război”.

În 1949 a ajuns în Italia trecând prin Austria – o călătorie clandestină sponsorizată de tatăl său Karl Mengele, fost membru al partidului nazist și prosper om de afaceri  în Germania ocupată. Un voiaj foarte scump - nu doar rețeaua, dar și actele (pașaport emis de Crucea Roșie pe numele de Helmuth Gregor, viza de ieșire din Italia, permisul de debarcare în Argentina, etc.) și costul călătoriei. O avere pe care familia sa și-a putut-o permite.

Un mic scurtcircuit la Genova, unde la solicitarea vizei de ieșire din Italia funcționarul care fusese deja mituit era în concediu. Gregor (aka Mengele) a strecurat noului interlocutor – vă sună cunoscut? – o bancnotă în pașaport, lucru care a atras imediat suspiciunea tuturor și i-a asigurat câteva zile de cazare gratis în celula închisorii din oraș. Dar până la urmă totul a revenit la normal, broker-ul rețelei de fugă a intervenit, iar Mengele a fost eliberat cu scuze și cu întrebarea ... „dacă nu cumva este evreu?”

De „doctorul Gregor” avea să-și aducă minte în exil dictatorul argentinian Peron ... „un bavarez tipic, mândru de locul său de origine”.

A hotărî cine este apt de muncă și cine nu – asta însemna la Auschwitz să ai drept de viață și de moarte. Ca să poată face asta zi de zi toți medicii SS erau beți. Mai puțin Mengele, întotdeauna treaz, „la datorie” și căutând gemeni pentru experimentele sale.

În memoria colectivă Mengele și Auschwitz sună (pe bună dreptate) înfricoșător. Mult mai organizat și la scară a acționat (un adevărat inventar al ororilor!) Unitatea 731 a armatei japoneze. Ai căror cercetători „au beneficiat, după război, de imunitate în schimbul informațiilor cu privire la realizările lor în domeniul armelor biologice”.

Mengele a continuat sa fie subvenționat de tatăl lui, al cărui „Karl Mengele & Söhne” (apoi Mengele Agrartechnik) a continuat să se dezvolte în Republica Federală Germană. Mai mult decât atât firma argentiniană Fadro-Pharm aveau să-l aibă ca acționar pe același doctor Gregor/Mengele – evident cu banii tatălui său.

După răpirea mai puțin bogatului (și norocosului) Eichmann Josef Mengele a înțeles ca trebuie din nou să dispară: și-a pierdut urma undeva în Paraguay și apoi în Brazilia, unde avea să moară in 1979.

Uki Goni explică în cartea sa („The Real Odessa”) despre cum Mengele nu ar fi putut să părăsească Europa fără rețelele protejate de personaje importante precum Episcopul Alois Hudal sau Cardinalul Montini. Și nu ar fi putut să ajungă în Argentina fără sprijinul camarazilor de luptă, conectați eficient la guvernarea Peron.

Iar eu încă nu înțeleg cum „de-nazificarea” a ocolit cu grație – în Germania postbelică – oameni precum Kurt Mengele și firma sa.

Despre cât costă o viață de om?
Desigur - totul are un preț. Și viața.

Inclusiv emigrarea evreilor în Argentina, în timpul celui de al doilea război mondial și în ciuda infamei Directive 11 (care interzicea consulatelor argentiniene acordarea de vize de intrare evreilor).

Era necesar nu doar să poată ieși din Germania Nazistă dar trebuia să li se permită și intrarea în Argentina. Contra cost.
O afacere lucrativă, „an end to end value chain” în corporateza de astăzi.

„În Decembrie 1942 Hitler l-a autorizat oficial pe Himmler să permită emigrarea evreilor, atât timp cât se poate obține suficientă valută forte” (pag 52). Referința individuală stabilită pentru fiecare evreu la Biroul lui Eichmann IV-B4 era de 100.000 franci elvețieni (echivalent cu 500.000 franci în ziua de azi).
Doar în Olanda ocupată s-au documentat – de exemplu – 400 de astfel de răscumpărări în valoare totală de 35 milioane franci.

Intermedierea se făcea prin Elveția – doar ca exemplu, facilitând emigrarea evreilor către Argentina, avocatul Arthur Wiederkehr din Zurich a colectat (nu doar pentru el) nu mai puțin de 2 milioane de franci.

Iar „lanțul slăbiciunilor” se încheia cu funcționarii consulatelor argentiniene.
Povestește Uki Goni despre bunicul său: „ ... aflat la post în La Paz între 1939 și 1944, a întâmpinat un mare număr de cereri de la evrei care vroiau să obțină vize argentiniene in Bolivia. A fost șocat de cazul unei tinere (și superbe) femei care și-a golit portofelul de bijuterii și, văzând că asta nu are efect, și-a scos rochia încercând să ofere mai mult în schimbul dreptului de liberă trecere”.
Spre deosebire de sloganele din ziua de astăzi - atunci corupția putea salva vieți.

Dar Santos Goni (bunicul lui Uki) a fost – poate paradoxal – insensibil la bijuterii sau la alte avantaje în natură. A fost, spre deosebire de mulți alți colegi, incoruptibil.
Cuprins de remușcări avea să se sinucidă la Buenos Aires în 1954.

„Odessa” – orașul, ficțiunea, realitatea

„Odessa” (cel din titlul cărții) nu are de fapt nici o legătură cu portul de la Marea Neagră aflat la mai puțin de 8 ore de București (o bijuterie de oraș care sperăm să supraviețuiască războiului și rachetelor rusești).

Acronim pentru „Organisation der ehemaligen SS-Angehörigen” (Organizația foștilor membrii SS), “Odessa” are izvorul undeva între mit și realitate – reprezentând generic toate căile de fugă ale tuturor celor căutați de justiție (nu doar germani și nu doar SS) în Europa de după al doilea război mondial. Sursă de inspirație pentru romane de ficțiune sau filme de spionaj.

“The Real Odessa” nu este o carte de ficțiune, este o carte muncită – cu  peste 400 de pagini de conținut și zece pagini care enumeră sursele, multe din ele surse primare necercetate precedent. Poate cea mai bună documentare de până acum a ceea ce în engleză poartă numele de “ratlines” (căile de fugă pentru șobolani).

Cartea se referă (având în vedere naționalitatea autorului) doar la Argentina dar, din nou, nici în materie de “ratlines” nici o țară nu are monopolul.

Cităm versurile din cântecul lui Tom Lehrer despre Werner von Braun (membru al Partidului nazist si Allgemeine SS, apoi director al NASA):
"Once the rockets are up, who cares where they come down?
That's not my department, " says Wernher von Braun.

Some have harsh words for this man of renown,
But some think our attitude
Should be one of gratitude,
Like the widows and cripples in old London town,
Who owe their large pensions to Wernher von Braun.

You too may be a big hero,
Once you've learned to count backwards to zero.
"In German oder English I know how to count down,
Und I'm learning Chinese!" says Wernher von Braun.

Până la urmă întotdeauna s-a putut (și se poate) jongla cu definițiile – cum ar fi cea de “criminal de război”.  Nu-i așa?

„Don’t cry for me ...” sau pentru cine se deschid porțile?

În 1895 Statele Unite cu un PIB/capita de 5569$, erau deja pe locul doi în lume. Devansau însă țări ca Marea Britanie (pe locul 4 cu 5068$), Elveția (locul 7 cu 4426$) sau Germania (doar locul 9 cu 4044$).

Pe primul loc – poate neverosimil prin perspectiva de acum: Argentina, cu 5786$.

Datorită exportului masiv de carne de vită și cereale Argentina era, din punct de vedere economic, acolo unde astăzi este doar la fotbal.

În prima parte a secolului XX Argentina era încă o țară de imigrație, destinație pentru milioane de oameni plecați din Europa în căutarea unei vieți mai bune. Majoritatea italieni sau spanioli - dar nu numai.

Porțile deschise pentru toată lumea – poate mai puțin pentru evrei.

În iulie 1938 ministrul de externe Jose Maria Cantillo aproba Directiva 11 prin care se ordona tuturor consulatelor să refuze evreilor emiterea de vize de intrare în Argentina. De fapt atitudinea argentinienilor nu a fost una singulară pentru acele vremuri – este cunoscut cazul din 1939 când Statele Unite au refuzat debarcarea în Florida pentru 900 de evrei aflați la bordul „M.S. St. Louis”.

Desigur familiar cu Directiva 11 a fost unul din funcționarii de la consultatul argentinian din Bolivia - Santos Goni, bunicul jurnalistului argentinian Uki Goni. Directiva 11 avea să rămână pentru mult timp secret de stat. Uki Goni avea sa găsească o copie a acesteia în consulatul argentinian din Stockholm iar Argentina avea să-i recunoască oficial existența doar foarte târziu, în 2005.

„The Real Odessa”, cartea lui Uki Goni este despre porțile Argentinei, care aveau să se redeschidă larg la sfârșitul celui de al doilea război mondial – de data asta pentru a asigura un refugiu criminalilor de război naziști.

Sau poate mai mult – citând din prefața autorului:

„ ... cartea este despre cum guvernele Argentinei și Elveției i-au ajutat să scape. Este despre cum Vaticanul și Crucea Roșie au lăsat și ele să fie folosite în acest scop”.

După apariția „The Real Odessa” arhiepiscopul de Genova, cardinalul Tarcisio Bertone, a autorizat distribuirea unei ediții speciale a „Settimanale Catolico” (revista diocezei), ediție dedicată în întregime atacării cărții lui Uki Goni.

Tirajul ediției speciale a fost de 50.000 de exemplare.